Interzis pupatul, plimbatul, cîntatul, fumatul, dezbrăcatul şi alergatul în incinta mănăstirii :))
2 mai 2008
Upgrade de porunci marca BOR
Interzis pupatul, plimbatul, cîntatul, fumatul, dezbrăcatul şi alergatul în incinta mănăstirii :))
30 apr. 2008
American Association for Nude Recreation
......defines a nakation as: “1. A clothes-free interlude from one’s customary duties, as for recreation or rest; a holiday. 2. The part of your vacation you’ll brag to friends about.” Here are some of the growing nakation options.
NUDE RESORTS: Roughly an hour south of Cancún, Mexico, the all-inclusive Hidden Beach Resort offers 42 oceanfront suites with Champagne upon arrival and special touches like rose petals tossed on the bed at turndown. In addition to the pool, beach and hot tub, au natural amenities include nude dining, nude bars and a nude disco (888-754-3907; www.hiddenbeachresort.com). Rates begin at $215 per person a night based on two people sharing an oceanfront junior suite.
The Sea Mountain Inn in Desert Hot Springs, Calif., is a so-called nude lifestyle resort with an emphasis on “upscale adults only pleasures.” Rooms start at $269 a night and offer Asian décor, Egyptian bed linens and mineral water pumped into the showers. No single men allowed (877-928-2827; www.seamountaininn.com).
In Spain’s Canary Islands, the all-inclusive Occidental Grand Fuerteventura has 38 rooms set aside exclusively for nude guests. The rooms share an au natural swimming pool and Jacuzzi and start at $67 euros a person a night, or about $108 at $1.61 to the euro (34-928-873-600; www.occidentalhotels.com).
NUDE CRUISES: Bare Necessities Tour and Travel is offering several naked cruises including a nearly sold-out week-long sailing in February 2009 to ports in Florida, Jamaica and Mexico. Passengers must board and disembark fully clothed and dress for dinner in the dining room. Prices start at $1,949 for a cabin with a balcony on the upper deck (800-743-0405, www.bare-necessities.com).
Castaways Travel is selling a sail down the Danube in the nude, from Budapest to Vienna to Nuremberg, July 20 to 27, on a 75-cabin river boat. Rates from $2,199 to $2,799 a person (800-470-2020, www.danubeadultcruise.com).
NUDE FLIGHT: A German travel company, OssiUrlaub, is offering an all-nude flight from Erfurt, Germany, to the Baltic Sea resort of Usedom in July. Note to non-German speakers: ask for Sandra. Cost: 499 euros a person(49-361-6006-520; www.ossiurlaub.de).
25 apr. 2008
R.E.M. - Then and Now
After the relative disappointment of R.E.M.'s last release, 2004's 'Around The Sun', the American trio have hit a fantastic return to form with 2008's 'Accelerate'.
The album bursts to life with "Living Well is the Best Revenge," a thunderous opener to a storming album. From the off, the clang of Peter Buck's guitar is met by a vociferous Michael Stipe. The trio seem to have a point to prove, and waste no time in doing so. This tone is carried on with "Man-Sized Wreath" and the radio-friendly "Supernatural Serious," the latter being the
first single to be taken from the album.
 | |
| Background information | |
|---|---|
| Origin | Athens, Georgia, USA |
| Genre(s) | Alternative rock College rock Jangle pop |
| Years active | 1980–present |
| Label(s) | I.R.S., Warner Bros. |
| Associated acts | Automatic Baby Hindu Love Gods The Minus 5 Tuatara |
| Website | www.remhq.com |
| Members | |
| Michael Stipe Peter Buck Mike Mills | |
| Former members | |
| Bill Berry | |
23 apr. 2008
Emma Watson aka Hermione Granger Upskirt Time!
More pics here...
If you've been sitting up nights watching Harry Potter, you're a huge dork, but if you've been sitting up nights watching Harry Potter wondering if Hermione Granger shaves or not, congratulations on your big day. I would shake your hand, but to be honest, you're really starting to creep me out, dude :))
16 apr. 2008
On sale: 13-year-old virgin for 40.000 rupees
Thirty miles west of the Taj Mahal, on the road to the pink city of Jaipur, tourists on buses pass a sight that the guide books rarely mention.
The collection of shelters where she lives houses 59 families, all members of the Bedia tribe, which has a long tradition of caste-based prostitution. Girls born here become prostitutes in a rite of passage into "adulthood" as routine as marriage is to the rest of Indian society.
The "first time" is a valued commodity for which the middle-class businessmen who pass this way are prepared to pay a premium.
The normal rate is 100 rupees (£1.30) but a virgin is sold to the highest bidder for anything over 20,000 rupees. If she is very pretty, the community would hope to get up to 40,000 rupees. For this, the man can have access to the girl for as long as he likes - several hours, days, or even weeks. When he tires of her, there is a celebration. Because it is considered unlucky for a girl to keep the money from her first time, it is spent instead on an extravagant party. Jewellery is bought for her and for her relatives, goats are slaughtered and alcohol runs freely. There is dancing, and offerings are made to the gods.
Once a girl has lost her virginity she cannot marry. The choice has been made and the community celebrates it - this is her non-wedding night.
Nita, a virgin in the hut next door, has four sisters, all prostitutes. She wears jeans and a skimpy top, and giggles a lot. One sister boasts that as Nita is particularly pretty, they hope to get 40,000 rupees (£600). "We have been offered 25,000, but it is not enough." Nita is only 13 but has opted to follow her sisters into the trade. It is her own "choice", because, she giggled, "I won't have to do any housework." But in avoiding making chapatis, Nita has signed up to a life in which she will deal with 20 to 30 clients per day, until she reaches her forties. After that, when she is no longer considered desirable, she will depend on any children she may have for support.
The prevalence of caste-based prostitution in certain tribes in the region - the Bawaria, Nuts, Bedias, Kanjars and Sansis - came to light after a raid on a brothel in Delhi. Now an attempt is being made to break the cycle by which the girls of each generation enter the trade.
www.telegraph.co.uk
Lectura de tranzitie - 1001 carti "citite"
Când eşti „la ananghie“, în mijlocul unui grup de oameni care dezbat pasionant o carte pe care n-ai deschis-o în viaţa ta, există întotdeauna un „colac de salvare“. Ţi-l întinde chiar un profesor de literatură de la Universitatea Paris VIII, Pierre Bayard, în volumul „Cum vorbim despre cărţile pe care nu le-am citit“ (Polirom), în care găseşte soluţii pentru toate situaţiile „jenante“ în care ai risca să fii prins cu „necititul“
Răsfoieşti şi comentezi
„Există mai multe feluri de a nu citi, dintre care cel mai radical este să nu deschizi nicio carte“, începe autorul. Nici o problemă, ne linişteşte Bayard: apelând la cunoştinţele sale, un noncititor poate să aibă „o privire de ansamblu“ asupra a tot ce s-a scris, pe principiul „un om afundat între cărţi e pierdut pentru cultură“. El dă exemplul unui bibliotecar din cartea „Omul fără însuşiri“, al lui Robert Musil, pe care-l lasă indiferent conţinutul miilor de cărţi, dar nu şi cărţile în sine, ca obiecte. La capitolul „cărţile pe care le-am răsfoit“, totul e mult mai simplu.
Să nu-ţi fie ruşine!“
„Prăpastia“ culturală dintre cititori şi scriitori nu e atât de adâncă, ne arată Bayard, dând exemple de autori celebri care citeau şi nu prea, ca Oscar Wilde, Paul Valéry sau Robert Musil. Oscar Wilde spunea chiar: „Nu citesc niciodată o carte despre care trebuie să scriu; te influenţează atât de uşor“.
Paul Valéry recunoştea că rareori ducea la capăt o lectură, iar Montaigne, care uita tot ce citea, găsise o soluţie în mici rezumate. După ce dă sfaturi pentru fiecare dintre situaţiile tipice în care am putea fi „prinşi în ofsaid“ - în viaţa mondenă, în faţa unui profesor sau a studenţilor şi cu persoana iubită -, Pierre Bayard vine şi cu îndemnul final, care dă peste cap toată argumentaţia: „Să nu-ţi fie ruşine, recunoaşte că n-ai citit!
Sursa EVZ.ro
Răsfoieşti şi comentezi
„Există mai multe feluri de a nu citi, dintre care cel mai radical este să nu deschizi nicio carte“, începe autorul. Nici o problemă, ne linişteşte Bayard: apelând la cunoştinţele sale, un noncititor poate să aibă „o privire de ansamblu“ asupra a tot ce s-a scris, pe principiul „un om afundat între cărţi e pierdut pentru cultură“. El dă exemplul unui bibliotecar din cartea „Omul fără însuşiri“, al lui Robert Musil, pe care-l lasă indiferent conţinutul miilor de cărţi, dar nu şi cărţile în sine, ca obiecte. La capitolul „cărţile pe care le-am răsfoit“, totul e mult mai simplu.
Să nu-ţi fie ruşine!“
„Prăpastia“ culturală dintre cititori şi scriitori nu e atât de adâncă, ne arată Bayard, dând exemple de autori celebri care citeau şi nu prea, ca Oscar Wilde, Paul Valéry sau Robert Musil. Oscar Wilde spunea chiar: „Nu citesc niciodată o carte despre care trebuie să scriu; te influenţează atât de uşor“.
Paul Valéry recunoştea că rareori ducea la capăt o lectură, iar Montaigne, care uita tot ce citea, găsise o soluţie în mici rezumate. După ce dă sfaturi pentru fiecare dintre situaţiile tipice în care am putea fi „prinşi în ofsaid“ - în viaţa mondenă, în faţa unui profesor sau a studenţilor şi cu persoana iubită -, Pierre Bayard vine şi cu îndemnul final, care dă peste cap toată argumentaţia: „Să nu-ţi fie ruşine, recunoaşte că n-ai citit!
Sursa EVZ.ro
9 apr. 2008
Maresalul Ion Antonescu - Renasterea unui erou al neamului
În iarna anului 2006, Curtea de Apel din Bucureşti anunţa o decizie istorică: exonerarea mareşalului Ion Victor Antonescu pentru crime împotriva păcii. Magistraţii au hotărât că sprijinul acordat de România Germaniei naziste în timpul celui de-a
l Doilea Război Mondial a fost legal. Decizia de achitare privea acuzaţiile privind colaborarea militară România - Germania în cadrul Alianţei Tripartite şi agresiunea armată împotriva Uniunii Sovietice. Se specifică faptul că situaţia internaţională din anul 1940 justifica obiectiv intrarea în războiul de apărare preventivă împotriva Uniunii Sovietice, astfel că articolul 3 al Convenţiei din 1933 pentru definirea agresiunii nu se aplica. Concret, Antonescu şi o parte din membrii cabinetului său au fost absolviţi de infracţiunile specificate în Decretul Lege datat 1945, pentru urmărirea şi sancţionarea celor vinovaţi de dezastrul ţării şi de crime de război, şi găsiţi vinovaţi în 17 mai 1946 de „Tribunalul Poporului”. Pedepsele variau de la 10 ani de închisoare până la pedeapsa cu moartea.
Rusia, prin Ministerul de Externe, a arătat că se simte lezată de hotărârea Curţii, o insultă pentru memoria victimelor celui de-al Doilea Război Mondial, şi „o încercare de a revizui rezultatele războiului”. „Exonerarea complicităţii naziste, a cărui crime împotriva civililor în regiunile ocupate de Uniunea Sovietică sunt de neuitat, contrazic esenţa şi logica situaţiei postbelice şi a documentelor finale ale proceselor de la Nürenberg”, a declarat oficialul.
Cine a fost de fapt Ion Antonescu?
S-a născut la Piteşti, în vara anului 1882, într-o familie de burghezi cu tradiţii militare. A mers şi el pe acelaşi drum, absolvind şcolile militare de la Craiova şi Iaşi. Au urmat Şcoala de Cavalerie, absolvită în 1904, şi Academia Militară de la Saint-Cyr, în 1911, cu Antonescu şef de promoţie. Ca tânăr militar cu gradul de locotenent, a participat la represiunea Răscoalei din 1907. Şase ani mai târziu, a luptat în cel de-al doilea război balcanic, obţinând cu această ocazie decoraţia Ordinul Mihai Viteazul, clasa a III-a.
În primul război mondial, între 1916 şi 1918, Antonescu a fost numit Şef de stat major al Mareşalului Constantin Prezan. Viitorul mareşal este cel care a formulat planurile de apărare a Moldovei, în încercarea de a contracara invazia trupelor germane, în cea de-a doua jumătate a anului 1917. Aşa cum se ştie, restul României se afla sub ocupaţia germană încă din 1916. Reuşitele militare i-au construit lui Antonescu reputaţia unui comandant militar de excepţie, pragmatic şi dur, iar faptul că a fost supranumit Câinele Roşu nu a mirat pe nimeni.
Când pacea a luat locul războiului, a fost trimis în Franţa şi Marea Britanie, ca ataşat militar, (1922-1926). Întors în România, a condus Şcoala Superioară de Război (1927-1930), apoi a fost numit Şef al Marelui Stat major al Armatei (1933-1934) şi Ministru de Război (1937-1938). Regele Carol al II-lea l-a numit prim-ministru în toamna anului 1940, când România fusese ciuntită deja de Basarabia, nordul Bucovinei - cedate URSS -, şi nordul Transilvaniei, cedat Ungariei. După doar două zile în funcţie, Antonescu l-a silit pe rege – considerat vinovat de pierderea tuturor teritoriilor - să abdice şi să părăsească România, lăsând în urmă un moştenitor prea tânăr şi lipsit de experienţă, regele Mihai I. Acesta a deţinut un rol pur decorativ, de la bun început: Antonescu s-a autoproclamat Conducător şi a preluat în întregime puterea.
România, aliata lui Hitler
Pus în situaţia de a alege un aliat, dintre Germania care ameninţa din vest, URSS din est şi Bulgaria din sud, Antonescu se împrieteneşte cu Germania lui Hitler, sperând să recupereze teritoriile anexate de URSS. Hitler îi garanta că teritoriile rămase între graniţele României nu erau ameninţate, în schimbul petrolului românesc mult-dorit. Conducerea lui Antonescu şi Alianţa cu Germania nu au fost însă pe placul clasei politice româneşti, prin urmare singura formaţiune care şi-a asumat participarea la guvernare a fost hulita Gardă de Fier. Astfel, România devenea stat naţional legionar.
Pe de o parte, Antonescu dorea să controleze mai mult Legiunea. Pe de altă parte, aceasta dorea un rol mai important în cadrul guvernului. Consensul a lipsit, spiritele s-au încins, iar în ianuarie 1941, se întâmplă Rebeliunea Legionară, înăbuşită în faşă. Garda de Fier a fost scoasă în afara legii, iar liderii acesteia – arestaţi.
În vara aceluiaşi an, Armata Română, alături de Wehrmacht, atacă URSS şi realipeşte Basarabia şi nordul Bucovinei. Cucereşte Odessa, iar Antonescu ordonă executarea evreilor şi comuniştilor din oraş, ca represiune a exploziei în care clădirea Statului Major românesc a fost distrusă. Încurajat de victorii, Antonescu avansează mult în teritoriul URSS, manevră care a dus la noi dezaprobări în rândul politicienilor şi militarilor români, de la membrii Marelui Stat Major până la soldaţii de rând. În acest timp, Antonescu se autoproclamă mareşal.
Din 22 iunie 1941, trupele române se luptau în Uniunea Sovietică cu pierderi însemnate. Mareşalul Antonescu spera să oprească înaintarea sovietică pe un aliniament fortificat din Moldova, pentru a negocia un armistiţiu favorabil. Înfrângerea Armatei Române la Stalingrad, în 1943, îi scade însă dramatic popularitatea, pierderile de vieţi omeneşti fiind semnificative: peste 180.000 de morţi, răniţi sau dispăruţi. După Stalingrad, sovieticii au preluat iniţiativa strategică, iar pe 20 august 1944 au spart frontul la Iaşi-Chişinău. Mareşalul realiza în sfârşit că şansele de izbândă sunt minime. Din acest moment, diplomaţii români s-au străduit să încheie pacea cu Aliaţii, dar negocierile nu au dus la un rezultat satisfăcător.
Neclarităţi istorice
De aici, părerile istoricilor sunt împărţite: unii spun că a refuzat să îşi schimbe poziţia şi să ceară un armistiţiu, datorită simţului onoarei şi al lipsei de pricepere politică. O telegramă datata 22 august 1944 ar demonstra însă că mareşalul intenţiona să semneze armistiţiul cu Puterile Aliate. A fost însă prea târziu.
De asemenea, conducătorul misiunii militare româneşti pe lângă Wehrmacht susţinea că Antonescu i-ar fi spus: „Eu mă duc la Grupul de armate general Friessner, iar mâine sau poimâine vin la Bucureşti să raportez regelui şi să-i predau puterea.” Alţi istorici afirmă chiar că mareşalul urma să se deplaseze în ziua de 24 august 1944 pe linia frontului tocmai pentru a supraveghea personal aplicarea armistiţiului. URSS nu îşi putea permite însă să îşi piardă influenţa în România printr-o simplă semnare a păcii.
Ca atare, în urma presiunilor sovietice şi a partidelor politice, la 23 august, când trupele sovietice pătrund în România, regele Mihai I îl convoacă pe mareşal la Palat pentru a-i cere să încheie armistiţiul imediat. Refuzat de şeful guvernului, suveranul îl demite şi îl arestează, făcându-l responsabil şi de moartea a 250.000 de evrei şi a altor 25.000 de romi. România întoarce armele împotriva Germaniei hitleriste şi pierde, totodată, o parte din Bucovina, mai mare decât cea cedată în urma ultimatumului din 1940, şi Ţinutul Herţa.
După arestare, Antonescu a fost ţinut în închisorile sovietice timp de doi ani. A fost readus în ţară doar pentru a fi judecat şi condamnat la moarte de instanţa Tribunalului Poporului, la 17 mai 1946. La 1 iunie, a fost executat la Jilava, alături de colaboratori ai săi. Înainte de execuţie, mareşalul a exclamat „Istoria mă va judeca!” Şi, aşa cum s-a văzut, istoria, justiţia şi urmaşii îl judecă şi astăzi.
23 august 1944
În seara zilei de 23 august 1944, regele Mihai anunţa la radio Bucureşti ieşirea din războiul alături de Germania nazistă şi alăturarea ţării noastre la Coaliţia Naţiunilor Unite. O răsturnare de situaţie care a influenţat cursul conflagraţiei mondiale şi al istoriei României, o adevărată catastrofă pentru Hitler. Pe lângă pierderea petrolului românesc, tot flancul sudic german a fost dat peste cap. Unii istorici apreciază că actul de la Bucureşti a scurtat războiul cu şase luni. Guvernul Rădescu a demisionat la câteva luni de la semnarea armistiţiului cu Naţiunile Unite şi la Bucureşti s-a impus, cu sprijin sovietic, un regim pro-moscovit. Artizanul loviturii, regele Mihai, a fost nevoit să abdice şi a plecat în exil timp de decenii.
Ulterior, istoria a fost falsificată grosolan. Comuniştii nu au jucat un rol important în evenimentul de la 23 august 1944. Asta nu i-a împiedicat însă să confişte actul de la 23 august în folos propriu. De la „insurecţie armată”, evenimentul a fost denumit „revoluţie de eliberare socială şi naţională antifascistă şi antiimperialistă”, iar regimul comunist şi-a arogat timp de peste patru decenii paternitatea actului istoric.
Antonescu, fascist sau nu
Autoritar - da, dar fascist? I-a spus lui Hitler că „nu îl interesează ideologiile, ci interesele superioare ale patriei sale”. Ca un bun conducător, s-a consultat cu liderii altor partide politice, ceea ce într-un guvern fascist nu se întâmpla. Dr. Goebbels scria în jurnalul său, în februarie 1941: „Antonescu guvernează cu ajutorul masonilor şi al duşmanilor Germaniei. Minorităţile noastre sunt asuprite. Reich-ul şi-a dat atâta osteneală pe degeaba...” Mai mult, Antonescu nu era de acord cu tendinţele de purificare ale lui Hitler, iar evreii din România nu au fost trimişi în lagărele germane. Pe de altă parte, deportările şi execuţiile cerute de mareşal ar fi fost de fapt de natură economică, ponderea evreilor în economia naţională fiind importantă.
În 1941, Antonescu a ordonat deportarea în Transnistria a evreilor basarabeni şi bucovineni, dar pe motive diferite de cele ale lui Hitler: aceştia erau consideraţi agenţi comunişti. Mulţi dintre aceştia au murit în drum spre Transnistria, din cauza condiţiilor inumane din „trenurile morţii”. Nu am nicio milă decât de neamul românesc. Problema trebuie luată şi individual şi în colectivitate. Nu mă interesează dacă e ucrainean, grec etc., să treacă afară din Ţara Românească!
La moartea unui mareşal
La 1 iunie 1946, Ion Antonescu era executat la închisoarea Jilava. Controversele asupra conducerii sale vor rămâne vii, în condiţiile în care mii de documente ale vremii apar şi dispar, iar istoricii nu s-au pus încă de acord asupra naturii mareşalului. Ion Antonescu a fost un mare patriot român, un om cu 0 mare inima care şi-a făcut datoria până la sfârşit, când este trădat, arestat de rege şi dat pe mâna comuniştilor sovietici. Dreptatea primeaza in final.
l Doilea Război Mondial a fost legal. Decizia de achitare privea acuzaţiile privind colaborarea militară România - Germania în cadrul Alianţei Tripartite şi agresiunea armată împotriva Uniunii Sovietice. Se specifică faptul că situaţia internaţională din anul 1940 justifica obiectiv intrarea în războiul de apărare preventivă împotriva Uniunii Sovietice, astfel că articolul 3 al Convenţiei din 1933 pentru definirea agresiunii nu se aplica. Concret, Antonescu şi o parte din membrii cabinetului său au fost absolviţi de infracţiunile specificate în Decretul Lege datat 1945, pentru urmărirea şi sancţionarea celor vinovaţi de dezastrul ţării şi de crime de război, şi găsiţi vinovaţi în 17 mai 1946 de „Tribunalul Poporului”. Pedepsele variau de la 10 ani de închisoare până la pedeapsa cu moartea.
Rusia, prin Ministerul de Externe, a arătat că se simte lezată de hotărârea Curţii, o insultă pentru memoria victimelor celui de-al Doilea Război Mondial, şi „o încercare de a revizui rezultatele războiului”. „Exonerarea complicităţii naziste, a cărui crime împotriva civililor în regiunile ocupate de Uniunea Sovietică sunt de neuitat, contrazic esenţa şi logica situaţiei postbelice şi a documentelor finale ale proceselor de la Nürenberg”, a declarat oficialul.
Cine a fost de fapt Ion Antonescu?
S-a născut la Piteşti, în vara anului 1882, într-o familie de burghezi cu tradiţii militare. A mers şi el pe acelaşi drum, absolvind şcolile militare de la Craiova şi Iaşi. Au urmat Şcoala de Cavalerie, absolvită în 1904, şi Academia Militară de la Saint-Cyr, în 1911, cu Antonescu şef de promoţie. Ca tânăr militar cu gradul de locotenent, a participat la represiunea Răscoalei din 1907. Şase ani mai târziu, a luptat în cel de-al doilea război balcanic, obţinând cu această ocazie decoraţia Ordinul Mihai Viteazul, clasa a III-a.
În primul război mondial, între 1916 şi 1918, Antonescu a fost numit Şef de stat major al Mareşalului Constantin Prezan. Viitorul mareşal este cel care a formulat planurile de apărare a Moldovei, în încercarea de a contracara invazia trupelor germane, în cea de-a doua jumătate a anului 1917. Aşa cum se ştie, restul României se afla sub ocupaţia germană încă din 1916. Reuşitele militare i-au construit lui Antonescu reputaţia unui comandant militar de excepţie, pragmatic şi dur, iar faptul că a fost supranumit Câinele Roşu nu a mirat pe nimeni.
Când pacea a luat locul războiului, a fost trimis în Franţa şi Marea Britanie, ca ataşat militar, (1922-1926). Întors în România, a condus Şcoala Superioară de Război (1927-1930), apoi a fost numit Şef al Marelui Stat major al Armatei (1933-1934) şi Ministru de Război (1937-1938). Regele Carol al II-lea l-a numit prim-ministru în toamna anului 1940, când România fusese ciuntită deja de Basarabia, nordul Bucovinei - cedate URSS -, şi nordul Transilvaniei, cedat Ungariei. După doar două zile în funcţie, Antonescu l-a silit pe rege – considerat vinovat de pierderea tuturor teritoriilor - să abdice şi să părăsească România, lăsând în urmă un moştenitor prea tânăr şi lipsit de experienţă, regele Mihai I. Acesta a deţinut un rol pur decorativ, de la bun început: Antonescu s-a autoproclamat Conducător şi a preluat în întregime puterea.
România, aliata lui Hitler
Pus în situaţia de a alege un aliat, dintre Germania care ameninţa din vest, URSS din est şi Bulgaria din sud, Antonescu se împrieteneşte cu Germania lui Hitler, sperând să recupereze teritoriile anexate de URSS. Hitler îi garanta că teritoriile rămase între graniţele României nu erau ameninţate, în schimbul petrolului românesc mult-dorit. Conducerea lui Antonescu şi Alianţa cu Germania nu au fost însă pe placul clasei politice româneşti, prin urmare singura formaţiune care şi-a asumat participarea la guvernare a fost hulita Gardă de Fier. Astfel, România devenea stat naţional legionar.
Pe de o parte, Antonescu dorea să controleze mai mult Legiunea. Pe de altă parte, aceasta dorea un rol mai important în cadrul guvernului. Consensul a lipsit, spiritele s-au încins, iar în ianuarie 1941, se întâmplă Rebeliunea Legionară, înăbuşită în faşă. Garda de Fier a fost scoasă în afara legii, iar liderii acesteia – arestaţi.
În vara aceluiaşi an, Armata Română, alături de Wehrmacht, atacă URSS şi realipeşte Basarabia şi nordul Bucovinei. Cucereşte Odessa, iar Antonescu ordonă executarea evreilor şi comuniştilor din oraş, ca represiune a exploziei în care clădirea Statului Major românesc a fost distrusă. Încurajat de victorii, Antonescu avansează mult în teritoriul URSS, manevră care a dus la noi dezaprobări în rândul politicienilor şi militarilor români, de la membrii Marelui Stat Major până la soldaţii de rând. În acest timp, Antonescu se autoproclamă mareşal.
Din 22 iunie 1941, trupele române se luptau în Uniunea Sovietică cu pierderi însemnate. Mareşalul Antonescu spera să oprească înaintarea sovietică pe un aliniament fortificat din Moldova, pentru a negocia un armistiţiu favorabil. Înfrângerea Armatei Române la Stalingrad, în 1943, îi scade însă dramatic popularitatea, pierderile de vieţi omeneşti fiind semnificative: peste 180.000 de morţi, răniţi sau dispăruţi. După Stalingrad, sovieticii au preluat iniţiativa strategică, iar pe 20 august 1944 au spart frontul la Iaşi-Chişinău. Mareşalul realiza în sfârşit că şansele de izbândă sunt minime. Din acest moment, diplomaţii români s-au străduit să încheie pacea cu Aliaţii, dar negocierile nu au dus la un rezultat satisfăcător.
Neclarităţi istorice
De aici, părerile istoricilor sunt împărţite: unii spun că a refuzat să îşi schimbe poziţia şi să ceară un armistiţiu, datorită simţului onoarei şi al lipsei de pricepere politică. O telegramă datata 22 august 1944 ar demonstra însă că mareşalul intenţiona să semneze armistiţiul cu Puterile Aliate. A fost însă prea târziu.
De asemenea, conducătorul misiunii militare româneşti pe lângă Wehrmacht susţinea că Antonescu i-ar fi spus: „Eu mă duc la Grupul de armate general Friessner, iar mâine sau poimâine vin la Bucureşti să raportez regelui şi să-i predau puterea.” Alţi istorici afirmă chiar că mareşalul urma să se deplaseze în ziua de 24 august 1944 pe linia frontului tocmai pentru a supraveghea personal aplicarea armistiţiului. URSS nu îşi putea permite însă să îşi piardă influenţa în România printr-o simplă semnare a păcii.
Ca atare, în urma presiunilor sovietice şi a partidelor politice, la 23 august, când trupele sovietice pătrund în România, regele Mihai I îl convoacă pe mareşal la Palat pentru a-i cere să încheie armistiţiul imediat. Refuzat de şeful guvernului, suveranul îl demite şi îl arestează, făcându-l responsabil şi de moartea a 250.000 de evrei şi a altor 25.000 de romi. România întoarce armele împotriva Germaniei hitleriste şi pierde, totodată, o parte din Bucovina, mai mare decât cea cedată în urma ultimatumului din 1940, şi Ţinutul Herţa.
După arestare, Antonescu a fost ţinut în închisorile sovietice timp de doi ani. A fost readus în ţară doar pentru a fi judecat şi condamnat la moarte de instanţa Tribunalului Poporului, la 17 mai 1946. La 1 iunie, a fost executat la Jilava, alături de colaboratori ai săi. Înainte de execuţie, mareşalul a exclamat „Istoria mă va judeca!” Şi, aşa cum s-a văzut, istoria, justiţia şi urmaşii îl judecă şi astăzi.
23 august 1944
În seara zilei de 23 august 1944, regele Mihai anunţa la radio Bucureşti ieşirea din războiul alături de Germania nazistă şi alăturarea ţării noastre la Coaliţia Naţiunilor Unite. O răsturnare de situaţie care a influenţat cursul conflagraţiei mondiale şi al istoriei României, o adevărată catastrofă pentru Hitler. Pe lângă pierderea petrolului românesc, tot flancul sudic german a fost dat peste cap. Unii istorici apreciază că actul de la Bucureşti a scurtat războiul cu şase luni. Guvernul Rădescu a demisionat la câteva luni de la semnarea armistiţiului cu Naţiunile Unite şi la Bucureşti s-a impus, cu sprijin sovietic, un regim pro-moscovit. Artizanul loviturii, regele Mihai, a fost nevoit să abdice şi a plecat în exil timp de decenii.
Ulterior, istoria a fost falsificată grosolan. Comuniştii nu au jucat un rol important în evenimentul de la 23 august 1944. Asta nu i-a împiedicat însă să confişte actul de la 23 august în folos propriu. De la „insurecţie armată”, evenimentul a fost denumit „revoluţie de eliberare socială şi naţională antifascistă şi antiimperialistă”, iar regimul comunist şi-a arogat timp de peste patru decenii paternitatea actului istoric.
Antonescu, fascist sau nu
Autoritar - da, dar fascist? I-a spus lui Hitler că „nu îl interesează ideologiile, ci interesele superioare ale patriei sale”. Ca un bun conducător, s-a consultat cu liderii altor partide politice, ceea ce într-un guvern fascist nu se întâmpla. Dr. Goebbels scria în jurnalul său, în februarie 1941: „Antonescu guvernează cu ajutorul masonilor şi al duşmanilor Germaniei. Minorităţile noastre sunt asuprite. Reich-ul şi-a dat atâta osteneală pe degeaba...” Mai mult, Antonescu nu era de acord cu tendinţele de purificare ale lui Hitler, iar evreii din România nu au fost trimişi în lagărele germane. Pe de altă parte, deportările şi execuţiile cerute de mareşal ar fi fost de fapt de natură economică, ponderea evreilor în economia naţională fiind importantă.
În 1941, Antonescu a ordonat deportarea în Transnistria a evreilor basarabeni şi bucovineni, dar pe motive diferite de cele ale lui Hitler: aceştia erau consideraţi agenţi comunişti. Mulţi dintre aceştia au murit în drum spre Transnistria, din cauza condiţiilor inumane din „trenurile morţii”. Nu am nicio milă decât de neamul românesc. Problema trebuie luată şi individual şi în colectivitate. Nu mă interesează dacă e ucrainean, grec etc., să treacă afară din Ţara Românească!
La moartea unui mareşal
La 1 iunie 1946, Ion Antonescu era executat la închisoarea Jilava. Controversele asupra conducerii sale vor rămâne vii, în condiţiile în care mii de documente ale vremii apar şi dispar, iar istoricii nu s-au pus încă de acord asupra naturii mareşalului. Ion Antonescu a fost un mare patriot român, un om cu 0 mare inima care şi-a făcut datoria până la sfârşit, când este trădat, arestat de rege şi dat pe mâna comuniştilor sovietici. Dreptatea primeaza in final.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)