Adevărul este că oamenii aceştia n-au plecat să ajute România, ci să se ajute, în primul rând, pe ei înşişi. Aşa că mai uşor cu ploaia asta de mulţumiri pentru sacrificiul pe care stranierii noştri îl fac pentru ţară. Sună bine într-un an electoral să te linguşeşti pe lângă ei, să-i flatezi spunându-le că sunt importanţi - cei mai importanţi, să le promiţi că peste trei ani vor avea acasă salariile pe care le au acum rupându-şi cârca de muncă printre străini. Nu te costă nimic să-i vrăjeşti cu iluzorii prime de instalare de 20.000 de euro, „bani europeni“. Dacă eşti om politic, ei sunt simple voturi şi aşa vor rămâne până când, sastisiţi, vor renunţa la paşaport şi, odată cu el, 
la dreptul fundamental de a te vota. Şi atunci nu te vei mai duce la ei şi aşa poate vor trăi şi ei mai liniştiţi.
Mulţi au fugit „pentru o viaţă mai bună“. Socoteala e simplă. Stau cinci ani afară, trimit bani acasă, cumpăr trei apartamente, într-unul stau, două le închiriez şi trăiesc ca un boier până la adânci bătrâneţi. România are acum oraşe întregi goale, în aşteptarea marilor migraţii de „italieni“ sau „spanioli“ care le vor popula vreodată. Problema lor se va rezolva odată ce criza locurilor de muncă îi va face pe patronii autohtoni să considere că este mai rentabil să-i repatrieze pe românii plecaţi decât să aclimatizeze soiuri exotice din India, Pakistan sau China.
Dar există o categorie de români care nu se vor mai întoarce, pentru că evadarea lor nu ţine neapărat de considerente de ordin economic. Chiar dacă astăzi, teoretic, se poate pleca liber oriunde în lume, există încă mulţi români care fug. Vorba lui Moromete, de ce să fugă, ei nu pot să meargă?! Nu, nu pot. „Fuga în străinătate” nu s-a încheiat în 1989. Am vorbit în ultimii ani cu mulţi români care au fugit din ţară după Revoluţie. Ei nu erau neapărat nemulţumiţi că „n-aveau ce pune pe masă” sau că „nu li se dăduse un serviciu”. Ba, unii dintre ei aveau aici slujbe confortabile şi o viaţă tihnită. De ce aţi fugit? Din ură, răspund. Spun că n-au mai suportat. Ce n-au mai suportat este greu de spus într-un singur cuvânt – că e jeg pe străzi, că statul te umileşte, că mori cu zile în spitale, că ai de-a face cu un sistem de educaţie care favorizează pilele şi şpaga, că-n jurul tău colcăie de nesimţiţi şi nespălaţi. Zic că s-au săturat de România şi că n-o să se mai întoarcă niciodată. Şi, chiar dacă unii dintre ei dau afară peste exact aceleaşi probleme ca în ţară, chiar dacă au studii superioare şi uneori sunt nevoiţi să spele podelele după cei cu patru clase, strâng din dinţi, nu se mai întorc şi urăsc şi mai puternic. Au fugit din disperare, cu ruşinea de a fi român arzându-le faţa. Sunt nişte ratăciţi care pendulează între două lumi. Trăiesc drama că nu sunt acceptaţi de noua ţară, dar le e ruşine să spună că sunt din România. Se dau cehi, sârbi, polonezi sau unguri. N-au pic de patriotism în vene, în niciun caz nu patriotismul pe care l-au învăţat din cărţile de istorie de la şcoală. Problema lor nu se poate rezolva cu prime de instalare. Golul lor nu este de buget. Sunt oameni cărora ţara le-a rănit demnitatea şi mândria.
„Mi-e ruşine că m-am născut în România”, spunea, în urmă cu ceva timp, într-un interviu pentru Gândul, Iulia Pohrib, şefa de promoţie a Facultăţii de Istorie a Artei din Bucureşti, proaspăt acceptată la Sorbona, Franţa, de unde promitea să nu se mai întoarcă. Interviul mi-a rămas în minte nu neapărat datorită răspunsurilor crude şi uşor teribiliste, dar, până la un punct, de înţeles, ale tinerei. Ce m-a uimit a fost ploaia de scuipaţi de pe forumul ziarului din partea celor cărora nu le este şi probabil că nu le-a fost niciodată ruşine că s-au născut în România. Cel mai puternic mesaj transmis fetei - „Rămâi, fă, în ţara ta!” – îmi dă senzaţia că Iulia va mai fugi încă mult timp de acum încolo.
Sursa : Gandul.info
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu